BISERICA NEGOIEȘTI

JUDEȚUL CĂLĂRAȘI

scurt istoric

CAPITOLUL I

Localitatea Negoiești

În ”Marele Dicționar Geografic al României” publicat de Ioan Lahovary în anul 1901 despre satul Negoiești se preciza: ”face parte din comuna Aprozi, județul Ilfov, se găsește amplasat la sud-est de București, pe malul stâng al Argeșului, pe șoseaua ce duce la Oltenița. Ca vecini, la est are Valea Aprozi, iar în celelalte puncte geografice se găsesc mai multe moșii ale statului destul de întinse”.

Întregul perimetru al localității cuprindea 2500 de hectare, din care 1860 o reprezenta terenul arabil, 350 hectare o suprafață ocupată de pădure, iar 40 de hectare un heleșteu bogat în pește.

În apropierea Negoieștilor se mai găseau două cătune, actualmente dispărute. Primul, ce avea aceeași denumire cu așezarea de care vorbim, se găsea în componența comunei Budești, iar celălalt (Poșta) era inclus în aria administrativ – teritorială a comunei Radovanu. Moșia a aparținut lui Grigore Filipescu și avea o suprafață totală de 750 hectare. În imediata apropiere a localității Negoiești se găseau moșiile Potcoava și Valea lui Soare. Ambele erau arendate pe un interval de cinci ani și aduceau un venit substanțial statului.

Din punct de vedere demografic, în anul 1890 populația satului Negoiești și a cătunelor limitrofe se cifra la 1200 persoane grupate în 326 familii.

Unitățile economice importante erau o moară cu aburi (aflată în apropierea Argeșului), o mașină de treierat, șase băcănii și un han. Localnicii creșteau un mare număr de animale (mai mult ovine), produsele rezultate fiind vândute la bâlciurile și târgurile ce aveau loc în orașele București, Turtucaia și Oltenița, dar și în comunele Budești, Radovanu, Mitreni și Chiselet.

Asupra atestării documentare, dar și a evoluției localității Negoiești, s-au păstrat numeroase documente. Majoritatea datează din secolele al XVII-lea și al XVIII-lea de când există peste 170 de hrisoave, acte de dănie, hotărnicii, foi de zestre, o parte fiind emise la ”Conacul de la Negoiești” în timpul lui Matei Basarab. Acesta a avut aici, aproape un deceniu, o reședință domnească temporară.

Primul Hrisov care pomenește numele satului Negoiești datează din anul 1526. La 1 iunie, domnul țării Românești, Radu de la Afumati, confirma vistierului Neagoe și rudelor sale, mai multe sate și sălașe de țigani, în urma unor judecăți, scutindu-i de obligațiile domnești.

În posesia vistierului intrau, alături de Negoiești, localitățile Oltenița, Ulmeni, Chiselet, Cornățel, Lupșanu și Găujani. Toate aceste sate impreună cu romii aparținuseră logofătului Staicu. Ele se întindeau ”de la petrile cele mari până în gârlă și din uscat până la Deadilov” având pe ele bălți, moșii și păduri și au fost cumpărate sau obținute” cu dreaptă slujbă de moșii și strămoșii lui Staicu din vremuri străvechi”. În concluzie, se poate aprecia că așezările de mai sus existau cu mult timp înainte de atestarea lor documentară, din moment ce ele aparținuseră unui boier care le moștenise de la moșii și strămoșii săi.

Din prima jumătate a secolului următor, hrisoavele care vorbesc despre localitatea Negoiești devin tot mai numeroase. Ele amintesc, pe de o parte, numele deținătorilor de moșii din zonă, hotărniciile la care au fost părtași, cât și numele scriitorilor de la curte. Dintre hrisoavele păstrate pentru acest interval menționăm pe cele din anul 1624, când domnitorul Alexandru Mihnea confirma armașului Goga partea de moșie ce aparținuse vătafului Micu, aflată dincolo de râul Argeș și care se intindea până în hotarul Radovanilor, cât și hrisovul din 1637 când Matei Basarab confirma postelnicului Radu unele terenuri cumpărate de la socrul său, de la Neagu din Negoiești cu 30 de ani mai înainte, lucru confirmat de bătrânii satului. În anul 1620 negustorul Coman din Negoiești întărea un hrisov emis de Gavrilă Movilă care confirma lui Constantin și fiilor săi un vad de moară pe apa Teleajenului, iar în 1625 logofătul Simca iscălea ca martor actul prin care Alexandru Iliaș confirma o moșie din satul Crăseni dăruită slugerului Stanciu. Din perioada 1634 – 1652 martorii Gheorghe, postelnicul Nastea, vistierul Oprea, aga Constantin și preotul Gheorghe participau deseori la confirmarea altor hotărnicii, scriau acte domnești și luau parte la sfatul domnesc când aveau loc unele judecăți. Toate acestea confirmă faptul că erau considerați semeni de încredere ai lui Matei Basarab.

Revenind la hrisovul emis la 10 ianuarie 1624 de către Radu Mihnea, prin care se confirma lui Goga armașul o parte din moșia și satul Negoiești. Este necesar să mai arătăm faptul că în timpul domniei lui Radu Șerban (1602 – 1610) preotul Radu din Negoiești l-a împrumutat pe slugerul Stanciu cu suma de 2000 de aspri și 30 de oboroase de grâu, când au făcut Stanciul Mânăstirea de la Negoiești. Boierul Stanciu deținea potrivit altor hrisoave domnești satul Găujani (actualmente dispărut) și aflat în aria administrativă a comunei Ciocănești pe care îl cumpărase de la călugărițe, iar Goga preluase de la Tudor nepotul lui Stanciu slugerul din Negoiești mai multe moșii pentru care plătise 17000 aspri.

Din cele prezentate mai sus rezultă că în timpul lui Radu Șerban, marele boier Stanciu, deținător a mai multe moșii, a început construcția în Negoiești a unei biserici care din cauza evenimentelor nu a putut fi terminată. Cercetarea altor documente ale timpului duce la concluzia că slugerul Stanciu a fost mazilit din rangul său boieresc deoarece în timpul domniei lui Matei Basarab toate moșiile și bunurile deținute de acesta au intrat în posesia altor boieri, multe din aceste acte fiind confirmate de însuși Matei Basarab.

După cum am arătat, în timpul acestuia, conacul de la Negoiești a funcționat ca o veritabilă capitală a țării Românești, din moment ce aici erau emise acte domnești, se întrunea periodic sfatul țării și s-au purtat o serie de întrevederi cu călătorii și ambasadorii aflați în trecere sau la post în Muntenia. Probabil că domnul era atras aici, mai ales vara, de mica distanță ce despărțea localitatea de capitala țării și de Turtucaia, de heleșteul cu pește și de sfoara de pădure unde putea practica vânătoarea.

După finalizarea construcției bisericii din Negoiești, în posesia acesteia a intrat și satul Negoiești. Astfel, prin hrisovul din 4 aprilie 1650, satul era închinat noii mânăstiri, împreună cu moșia, egumenii având dreptul de judecată asupra locuitorilor satului. După aceea, se va constata și o creștere a numărului lor, prin aducerea a nouă familii de țigani, cât și prin donațiile făcute de alți boieri care în intervalul 1650 – 1670 au mai oferit egumenilor mânăstirești încă 62 de sălașe țigănești.

De la sfârșitul secolului al XVII-lea până în 1831 satul Negoiești a fost în mai multe rănduri distrus de turci. În anul 1690 o ceată otomană, după ce a jefuit localitățile învecinate, a prădat întreg satul, luând în robie pe locuitori, iar în 1702 alte grupuri răzlețe au distrus toate casele ce se mai aflau în picioare.

După anul 1760, până în 1860, vatra satului Negoiești a cunoscut deseori ocupația străină. Trupele austriece, rusești, turcești și tătărăști ce au trecut pe aici au afectat bunul mers al activității și starea materială a locuitorilor. Aceștia au fost nevoiți să-și găsească refugiul în alte părți ale țării. Distrugeri pustiitoare au provocat trupele de ocupație austriece în intervalul 1768 – 1802, iar din perioada 1806 – 1812 rușii ce au purtat mai multe lupte cu turcii în zona olteniței au adus după ei boli, obligații și prestații în plus pentru lociutori, lucru ce a dus și la o scădere simțitoare a numărului populației.

Însă, cu toate aceste greutăți, din secolul al XIX-lea se va constata o creștere masivă a populației. Dacă în anul 1810, potrivit unei catagrafii făcute de către Eparhia UngroVlahiei, satul Negoiești număra 13 case în care trăiau 60 de locuitori, în anul 1837 cu prilejul catagrafiei întocmite de ocârmuirea județului Ilfiov erau recenzate 38 de locuințe in care trăiau 168 de locuitori. Altă etapă a creșterii numărului populației se va derula după anul 1864 când în urma împroprietăririlor din anii 1865, 1872, 1878, 1889, populația satului se va tripla, ajungând la finele secolului trecut la peste 350 de locuitori.

Din punct de vedere administrativ, satul Negoiești a făcut parte, din anul 1743, din plasa Mostiștea care număra 60 de sate. Din anul 1831 până în 1865 el s - a aflat în aria administrativ – teritorială a plasei Oltenița, care grupa 14 sate. În urma legii de organizare administrativă din 1865 el va fi ridicat la rangul de comună și se va afla în componența plasei Oltenița cu reședința în comuna Budești.

În secolul XX localitatea Negoiești și – a păstrat statutul de comună până în anul 1938 când ea va trece în componența comunei Aprozi. Potrivit împărțirii administrative din anul 1968 Negoiești a intrat în aria teritorială a comunei Șoldanu, situație pe care o are și în prezent.

Ocupațiile tradiționale ale locuitorilor au fost: agricultura, creșterea animalelor, meșteșugurile, creșterea albinelor.. Prioritare au fost o mare perioadă de timp creșterea animalelor, în special a ovinelor, și apicultura. Astfel, o catagrafie întocmită de subocârmuirea plasei Oltenița arăta că un număr de 24 de familii din sat dețineau peste 400 stupi primitivi. Tot în acest sens o statistică a meseriilor realizată în anul 1884 arată că 8 locuitori erau dulgheri, 14 croitori și 6 brutari, iar pentru alte meserii constatându – se 2 – 3 meseriași. În intervalul anilor 1868 – 1894 aici a funcționat un târg săptămânal care era frecventat de negustori și și țărani din satele limitrofe. Un rol important în sprijinirea activității comerciale l – a jucat din anul 1912 banca populară ”Credința” ;i cooperativa de consum ”Săgeata” care acordau credite și subvenții pentru cumpărarea de pământ și mașini agricole.

Din punct de vedere cultural, este demn de remarcat faptul că pe lângă biserica (sau mânăstirea) din Negoiești a existat din anul 1810 o școală particulară unde erau instruiți copii satului. Dascăl al lor era preotul Iordache sin Vasilache care avea la învățătură un număr de 10 școlari printre ei numărându – se și fiii săi. Școala particulară din Negoiești a funcționat cu întreruperi până în anul 1838 când ea devine școală subvenționată de stat. Învățător era desemnat Stoica Iordache fiul fostului preot. O catagrafie din anul 1839 întocmitî de Eforia Școalelor Naționale arăta că la școala începătoare din Negoiești erau înscriși la cursuri un număr de 15 elevi.

Școala din satul Negoiești a fost închisă în toamna anului 1848 din cauza evenimentelor petrecute în iunie. Ea va fi redeschisă în 1851 când dascălul Iordache avea la învățătură un număr de 23 de școlari.

Primul local de școală va fi construit în satul Negoiești în anul 1878 având două încăperi și care putea asigura instruirea a maximum 80 de elevi în cursul primar.

În timpul primului război mondial localitatea Negoiești va cunoaște 2 ani de ocupație străină. Însemnările făcute pe un ………. ce a aparținut mânăstirii Negoiești arată că ocupația bulgară a început în septembrie 1916 și a durat până în aprilie 1918. În acest răstimp ocupația a cunoscut tot felul de privațiuni și umilințe din partea ocupanților. Ea a fost obligată să efectueze zile de clacă neplătite, să asigure aprovizionarea cu alimente și provizii pe militarii încartiruiți în locuințe și să execute o serie de corvezi umilitoare. Ocupanții au distrus în întregime arhivele locale, școala au transformat – o în adăpost pentru animale iar biserica a devenit brutărie, luându-i-se clopotele și odoarele. În ”Anuarul României pentru comerț, industrie, meserii și agricultură” din anul 1929 despre această localitate se arată: comună rurală din județul Ilfov cu o populație de 533 de locuitori. Din punct de vedere administrativ este arondată la plasa Olteniței iar din punct de vedere juridic la Judecătoria de Ocol Budești. Comuna este deservită de stația de cale ferată Budești aflată la o distanță de 3 km. Pe teritoriul localității se găseau o mânăstire, o biserică, o școală și un oficiu telegrafo – poștal. Ca meseriași activau băcanul Nicolae Găetan, dulgherul Ion Ciobanu, fierarul Gheorghe Anghel și notarul Ion Mihalache.

Documentele timpului au păstrat în memorie și contribuția locuitorilor la principalele momente ale istoriei noastre naționale. Astfel, în timpul războiului de independență în zona localității a staționat corpul de armată condus de generalul George Manu (care a participat la luptele pentru ocuparea Turtucaiei). Din Negoiești au participat la lupte un număr de 18 locuitori ai satului, din care au dat suprema jertfă un număr de 5 soldați (ce au făcut parte din Regimentul 10 Dorobanți). În campaniile purtate în anii 1916 – 1918 au luat parte la lupte 30 de locuitori din Negoiești (mulți au luptat în regimentele 2 grăniceri, 4 și 8 artilerie, 62 și 70 infanterie, luând parte activă la luptele din Moldova. Pe câmpul de bătaie de la Mărășești au rămas un număr de 14 soldați și ofițeri din Negoiești

La ultima conflagrație mondială au luat parte la campania din 1941 – 1945 un număr de 60 de locuitori ai satului, căzând la datorie 40 de locuitori, cei mai mulți în luptele pentru eliberarea Ungariei, Cehoslovaciei și Austriei.

CAPITOLUL II

Mânăstirea Negoiești (1649 – 1863)

După cum am menționat în capitolul anterior, primele informații despre construirea unui lăcaș de cult în satul Negoiești dateează din anul 1624 în care se pomenește despre ridicarea ”mânăstirii Negoiești” de către slugerul Stanciu în vremea lui Radu Șerban. Totodată, cercetarea documentelor ulterioare emiterii hrisovului de mai sus arată că posesiunile deținute de acest Stanciu au fost confirmate altor dregători domnești de către Matei Basarab, lucru ce demonstrează clar că acesta a început ridicarea bisericii, dar nu a putut – o finaliza din cauza mazilirii sau a plecării din țară.

Existența în această localitate a ”conacului” (în perioada 1640 – 1650) ne confirmă încă o dată că în acest interval bierica din Negoiești a putut fi terminată cu ajutorul soției lui Matei Basarab (doamna Elena). Aceasta poate fi considerată potrivit pisaniei de la intrare ca ctitor al noii biserici.

Un document păstrat din anul 1648 referitor la unele proprietăți dăruite de către Matei Basarab postelnicului Manea confirmă încă o dată faptul că în intervalul anilor 1647 – 1649 lucrările continuau din moment ce acesta era evidențiat în actul respectiv pentru contribuția sa la finalizarea acestui locaș de cult ce va primi hramul Sfinții Voievozi Mihail și Gavril.

Biserica finalizată în timpul lui Matei Basarab era formată din clădirea propriu - zisă, încăperile bisericești, clopotnița și zidul împrejmuitor.

I. LĂCAȘUL PROPRIUZIS AL BISERICII. Incinta avea forma unui patrulater neregulat. Zidurile erau din piatră și cărămidă, turnul bisericii era construit din cărămidă până la jumătate iar restul din lemn. Cupola era protejată în exterior și în interior cu șindrilă de brad. În altar pardoseala era din scânduri de lemn în loc de piatră. Înălțimea totelă a boltei era estimată la 30 stânjeni și jumătate. Ferestrele erau din fier și erau prevăzute cu geamuri. Pardoseala interioară a bisericii era din cărămidă, ușile erau făcute din scânduri de stejar și se închideau cu ajutorul unor balamale. La intrarea în biserică era pusă o pisanie care avea următorul conținut: ”Acest cinstit și dumnezeiesc hram, cu toate cele ale monastrii s – au zidit din temelie de binecinstitoarea doamnă Elena, soția marelui și binecinstitului domn Io Matei Basarab Voievod a toată țara Ungrovlahiei în anii 1648 – 1649, ispravnic a fost Manea postelnicul; a scris preotul Gheorghe.”

II. CASELE EGUMENEȘTI. Au fost construite o dată cu lăcașul bisericii (din proiect cum spun cronicile timpului) din zid. Inițial ele cuprindeau un număr de 8 încăperi, acoperite cu șindrilă și prevăzute fiecare cu pivnițe. Pe jos acestea erau pardosite cu scândură din lemn de stejar. Ușile erau din lemn, iar ferestrele erau din fier. Toate încăperile erau prevăzute cu sobe de încălzit. Pivnițele erau foarte mari fiind pardosite cu scânduri de stejar. Toate erau prevăzute cu uși din lemn. Ele erau destinate păstrării produselor necesare aprovizionării egumenilor și călugărilor mânăstirești.

III. CLOPOTNIȚA era construită din zid ”făcută din proiect” fiind învelită cu șindrilă. Aici a fost montat la inaugurare un clopot despre care se spune că a fost luat de turci la prima invazie a lor asupra mânăstirii, în anul 1680. Zidul împrejmuitor făcut din cărămidă avea o înălțime ce depășea 2,50 m. Intrarea se făcea printr - o poartă mare construită din scânduri de brad. În împrejurimi nu se aflau alte locuințe sau mijloace de protecție sau de avertizare.

Așezământul prezentat mai sus era descris de Paul de Alep, călătorul sirian, ce a trecut pe aici în a doua jumătate a secolului al XVII – lea, ca fiind o construcție ” cu totul nouă”. El nu face alte ptecizării despre lăcașul de cult, nedând nici măcar informații dacă aceasta a fost inaugurată ăntr – un mod oficial, așa cum dăduse despre alte mânăstiri ctitorite de către Matei Basarab.

În ”Istoria țării Românești” a cronicarului Radu Popescu se face mențiunea că această mânăstire este cel mai nou lăcaș de cult al lui Matei și a doamnei sale Elena, care la un an după construcție au închinat – o la Muntele Athos și căreia i – au oferit o serie de cărți și odoare religioase. Se mai făcea precizarea că însuși domnul țării Românești a intervenit la egumenii de la Sfântul Munte pentru a trimite egumeni și stareți care să ia în primire afacerile noii mânăstiri. Se poate deci trage concluzia că din anul 1650 biserica din Negoiești a fost ridicată la rangul de mânăstire din moment ce ea a fost închinată sfântului munte din Grecia iar afacerile administrative și religioase au fost acordate egumenilor greci.

Mânăstirea din satul Negoiești a primit în deceniile următoare o serie de danii de la domnii țării Românești sau de la alți boieri pământeni. Matei Basarab ia oferit în intervalul 1650 – 1652 o moșie Negoiești (care avea peste 8 400 pogoane teren arabil) un clopot, obiecte și cărți religioase, 9 sălașe de țigani, 15 pogoane teren vie în satul Greaca (Ilfov), un eleșteu plin cu pește (40 pogoane luciu de apă) scutind totodată pe egumeni și stareți de a plăti dări către domnie. Familiile boierești Manu și Cantacusino vor întări prin hrisoave confirmate de Constantin Brâncoveanu moșiile Potcoava (2 138 de pogoane) și Valea lui Soare cu 3 764 de pogoane. Astfel, în anul 1701 suprafața arabilă totală deținută de mânăstire ajunsese la 13 489 pogoane teren arabil, 15 pogoane de vie, 62 de sălașe de țigani, un eleșteu și un codru de pădure de aproximativ 300 de hectare.

Din anul 1702 până în 1864 Mânăstirea Negoiești a purtat cu boieri vecini cât și cu mai multe mânăstiri procese legate de delimitarea moșiilor sale. Documentele păstrate cât și hotărniciile făcute ne arată că aceste conflicte ajunse chiar la înaltul divan al țării Românești au fost în număr de 48, multe din ele soldate cu câștig de cauză pentru egumeni. Penmtru moșia Negoiești cele mai reprezentative procese s – au derulat în anii 1714, 1761, 1798, 1812, 1826, 1841 și 1857 mânăstirea pierzând din moșia Potcoava doar 4 pogoane din cauza pierderii unor hotare.

Cele mai multe judecății s – au purtat cu vecinii moșiei Valea lui Soare (sau Tatinele). Aceasta era învecinată cu moșia Budești care aparținea mânăstirii Nifon și cu mașia Ulmeni a Mariei Bibescu, cu moșiile Curatești și Tariceni ce aparțineau familiei Manu. Numai în perioada 1847 – 1863 cu proprietarii acestor moșii s – au desfășurat circa 25 de procese care au determinat refacerea de 6 ori a hotărniciei acestor moșii.

Egumenii mânăstirii Negoiești au încercat să pună în valoare întinsele terenuri arabile de care au dispus mai bine de două secole. Dacă pentru secolul al XVII – lea nu avem știri asupra modului cum erau exploatate moșiile mânăstirești (credem că cu cele 62 de sălașe de țigani de care dispunea mânăstirea nu constituiau forța de muncă suficientă pentru efectuarea lucrărilor agricole pe cele aproximativ 7 000 de hectare), începând din secolul al XIX - lea întinsele moșii mânăstirești au început să fie arendate pe o perioadă de 5 ani. Se obțineau cu acest prilej venituri importante, dar și arendașii obțineau unele facilității care să ducă la comercializarea produselor obținute. După anul 1816 condicele de venituri ale Mitropoliei țării Românești arătau că arendările făcute de egumenii Mânăstirii Negoiești aduceau venituri ce depășeau 50 000 de galbeni.

Mărturiile documentare păstrate pentru secolul al XVII – lea arată că în general activitatea mînăstirii nu a cunoscut perioade lungi de liniște. În 1680 un document din fondul mînăstirii Cotroceni menționează faptul că în acel an se semnalase un prim atac din partea turcilor care au atacat mînăstirea și au distrus o parte din lucruri. Atacurile se vor înteți în anii următori, prezența turcilor fiind mai vizibilă după anii 1720 când ei au început să prade sistematic biserica și casele egumenești. Astfel, într-o descriere a mâmăstirii din anul 1810 se făcea precizarea că ea fusese părăsită de egumeni în totalitate, iar în interior picturile religioase fuseseră distruse, biserica fiind lipsită chiar de ferestrele de fier, iar odăile egumenești se găseau într-o ruină totală. Zidul care înconjura mânăstirea a fost și el distrus în mai multe locuri, clopotnița fiind și ea distrusă.

O altă însemnare din anul 1790 făcea precizarea că în anul 1737 au avut loc convorbiri între Constantin Mavrocordat și Ibrahim Pașa din Rusciuk, care s-au întâlnit pentru a lua unele măsuri care să ducă la diminuarea conflictelor de graniță ( care erau aproape zilnice) între turci și căpitanii oștilor pământene. Probabil că în acel an mânăstirea se mai găsea intactă din moment ce cele două personalități politice găsiseră prilejul de a se întâlni aici pentru soluționarea diferendelor.

Probabil că primele demersuri care s-au făcut pentru repararea mânăstirii Negoiești sunt cele din anul 1777, ale egumenului Serafim, care a depus eforturi serioase pentru repararea zidurilor și a împrejmuirilor. S-a reușit deci ca cu destule eforturi să se reslizeze această primă reparație care însă nu va face ca situația să se schimbe în bine.

În anul 1810 Eparhia Ungrovlahiei a întocmit un recensământ al situației lăcașurilor de cult din județele țării Românești. Asupra Mânăstirii Negoiești se făceau următoarele precizări: ”biserica este din zid, mânăstirea fiind închinată la Sfântul Munte, este stricată de turci, nu mai slujește nimeni, hramul bisericii fiind Sfinții Îngeri Mihail și Gavril. La această biserică se află slujitor preotul Iordache sin Vasilache de 38 de ani, slab la citit, globit de neam român, fecior de mirean, fiind preoțit de mitropolitul Dositei, în leat 1799 mai 22 pe numele satului Negoiești unde se află și acum slujind. Are familia compisă din preoteasa Badea, fii pe Nica de 10 ani și Stoica de 8 ani, care învață amândoi ceaslov, românește, Ioan de 6 ani, iar fete pe Maria, Safta și Ilinca având fiecare între 14 și 3 ani.”

Deci această catagrafie din 1810 ne prezintă situația exactă a mânăstirii Negoiești la începutul secolului trecut. În concluzie, în acei ani de aici lipseau egumenii și stareții mânăstirești, biserica era într-o ruină totală, pentru slujbe fiind însărcinat preotul satului Negoiești să le mai îndeplinească. Afirmația făcută de această catagrafie că biserica a fost distrusă de turci s-a adeverit din moment ce ei ejunseseră până acolo de au spart scenele religioase din interior.

Situația mânăstirii din satul Negoiești nu se schimbase nici în anul 1823 când s-a întocmit o nouă catagrafie de către Mitropolia țării Românești. Iată care era situația acesteia, conform documentelor care s-au păstrat. Biserica este în interior nezugrăvită, pereții fiind spoiți cu var. Ferestrele sunt fără fiare și geamuri, pardoseala de cărămidă din interior este în unele locuri stricată, iar bolta (turnul bisericii) este spartă apa pătrunzând în interior. Casele egumenești sunt stricate, având acoperișul spart, fără sobe, încăperile de pivniță sunt distruse, în multe din ele bătând ploaia. În locul pardoselii încăperii pivnițelor există o mare cantitate de pământ. Fiarele ferestrelor sunt aruncare iar încăperile nu au nici un fel de sobe. Clopotnița din zid era și ea distrusă, iar zidurile înconjurătoare erau în mai multe locuri dărâmate, putându-se intra foarte ușor în curtea interioară. Bunurile deținute de mânăstire erau împrăștiate prin mai multe locuri. Astfel, în altar se găseau 4 icoane (cu zugrăveala deteriorată) reprezentând pe Isus Hristos, Maica Precista, Adormirea Maicii Domnului și pe Sfinții Voievozi. La doua icoane se găseau două candele mari, iar în mijloc erau puse 4 sfeșnice nezugrăvite. Singurul sfeșnic zugrăvit ara adus de la biserica satului Radovanu și era utilizat în zilele când se țineau slujbele religioase.

Inventarul bisericesc era completat cu un număr de 6 cărți religioase ( evanghelie, minei, un penticostar rupt, o carte românească de rugăciuni și 2 octoihuri), majoritatea fiind intr-o stare avansată de degradare.

În averea mânăstirii intrau cele trei moșii care aveau fiecare câte un vad de cârciumă și care erau date în arendă pe perioada de 5 ani. Totodată, ea mai deținea un pod umblător pe apa Argeșului, având două vase vechi. Pentru nevoile sale mânăstirea avea o milă domnească care îi dădea anual gratuit câte 300 bolovani de sare.

Sălașele de țigani deținuți erau 9 familii (cu 29 de persoane) aflate pe moșia Negoiești și 62 de sălașe țigănești răspândite prin județul Prahova în plaiurile Prahova și Zănoaga care plăteau mânăstirii 140 de taleri pe an. Credem că aceștia erau utilizați de către mânăstire pentru extragerea bolovanilor de sare de la ocnele aflate în județul Prahova.

Catagrafia arătată mai sus întocmită în 3 exemplare de către Mitropolia țării Românești împreună cu Epitropia Sfântului Mormânt a fost încheiată în aprilie 1823 când egumen al acestei mânăstiri a fost desemnat Sofronie venit special de la muntele Athos .

Situația generală a mânăstirii Negoiești nu a cunoscut îmbunătățiri nici cu două decenii și jumătate mai tîrziu. În anul 1847 Mitropolia țării Românești împreună cu Epitropia Sfântului Mormânt au luat decizia schimbării din funcție a egaumenului Sofronie propunând în locul acestuia pe protosinghelul Antim. Acesta va prelua bunurile deținute de mânăstire cam în aceeași situație în care se afla în 1823, adică biserica era în continuare nezugrăvită, ferestrele fără fiare și lipsite total de geamuri, pardoselele stricate, bolțile sparte, iar acoperișul propriu-zis crăpat. Casele egumenești au fost găsite de asemenea într-o situație deplorabilă, nici o încăpere nefiind bună de locuit. Clopotnița se dărâmase, nu mai avea nici urmă de clopot, iar toaca de fier lipsea. Împrejmuirea bisericii era în întregime dărâmată, iar obiectele relogioase care se mai menținuseră într-o stare acceptabilă erau mai puține decât la inventarierea anterioară. Doar moșiile și lăcașele de țigani erau intacte, continuându-se practica arondării acestor moșii pe o perioadă de 5 ani.

Protosinghelul Antim a întreprins o serie de demersuri care să ducă la repararea în totalitate a mânăstirii. Astfel, cu sprijinul Mitropoliei țării Românești și primind unele fonduri de la Mutele Athos a reușit ca ăn anii 1849-1850 să schimbe radical aspectul Mânăstirii Negoiești.

Reparațiile efectuate în acei ani au afectat ân primul rând biserica căreia i-au fost montate noi ferestre și acoperită din nou cu șindrilă. A fost efectuată o primă etapă de zugrăvire interioară a unor scene religioase. Cele mai multe modificari au fost aduse lăcașelor egumenești. Toate încăperile au fost reparate, învelite cu șindrilă, dotate cu sobă și geamuri. Au fost aduse , de asemenea, modificări pivnițelor, care din 8 încăperi au rămas doar 6. În acestea s-au repardosit podelele, construinu-se și două cuhnii pentru păstrarea butoaielor de vin.

A fost reparată clopotnița, căreia i s-a mon tat un clopot și o toacă de fier.

S-a dotat mânăstirea cu noi obiecte religioase în locul celor vechi și stricat. Inventarul a fost comletat astfel cu icoane, sfeșnice, cărți și alte bunuri. Biblioteca a fost completată de pildă cu 32 de cărți grecești, 14 cărți religioase românești. Completări s-au făcut și inventarului agricol. Ca urmare a dotării cu unelte agricole au putut fi puse în exploatare cele 150 de pogoane de vie de la Greaca și a fost reparat podul umblător de pe Argeș. La viile de la Graca a fost construită o odaie cu tindă și învelită cu trestie pentru adăpostirea personalului. Drept urmare a acestor reparații în încăperile disponibile Mânăstirea Negoiești a putut găzdui pe o perioadă de câțiva ani un grup de alienați mintali adunați din capitala țării. La început lucrurile s-au desfășurat în mod corespunzător existând o armonie între conducerea mânăstirii și cei însărcinați cu supravegherea lor. Curând au început să se ivească primele necazuri, majoritatea alienaților mintali evadau din acest așezământ din cauză că nu erau bine întreținuț, le lipseau alimentele și îmbrăcămintea și nu aveau căldură. Există din acest răstimp mai multe reclamații ale locuitorilor și ale sfatului sătesc al satului Negoiești adresate Subocârmuirii plasei Oltenița, Eforiei Școalelor Naționale și Ocârmuirii Județului Ilfov, prin care se cereamutarea alienaților mintali în altă parte. Acest lucru se va efectua în anul 1856 când aceștia vor fi transferați la schitul Balamuci, în locul acestora fiind aduse pentru o perioadă scurtă de timp 14 călugărițe de la Mânăstirea Cașin.Din anul 1854, există o nouă catagrafie a bunurilor deținute de Mânăstirea Negoiești. Noul egumen Sofronie prelua de la protosinghelul Antim o mânăstire reparetă în întregime, cu un inventar religios și unelte, completat cu multe materiale noi. Încăperile egumenești au fost reparate în totalitate, acoperite cu șindrilă și dotate cu tot ce era necesar. Adeseori semnificative s-au constatat la obiectele religioase, cărți mânăstirești, mânăstirea dispunând acum de toate lucrurile necesare desfășurării în bune condiții a întregii activității.

Un ultim inventar asupre bunurilor predate către noul egumen Paisie va fi întocmit în anul 1860. Atunci biserica intrase din nou în reparație, pentru finalizarea zugrăvirii interioare, iar la încăperile egumenești se făcuseră unele modificări care au schimbat configurația acestora. Adaosurile din perioada 1854-1860 au constat în procurarea și înlocuirea icoanelor vechi, cumpărarea de candele, sfeșnice, cărți, mobilier și obiecte casnice. În acest interval pe moșiile mânăstirii se construiseră 5 localuri pentru vânzarea băuturilor unde se desfăceau produsele obținute din viile aflate la Greaca. Venitul pe care la obținut mânăstirea în acei ani prin arendarea moșiilor a fost substanțial reușiindu-se să se acopere în întregime toate cheltuielile legate de modernizarea clădirilor acesteiadar și procurarea celor necesare întreținerii în bune condiții a celor adăpostiți aici pentru o bună perioadă de timp.

Din intervalul anilor 1826-1860 s-au păstrat în arhivă și 18 contracte de arendă încheiate de egumenii mânăstirești și arendașii români sau greci care au gestionat moșiile Mânăstirii Negoiești. Ele erau în general foarte avantajoase pentru egumeni deoarece arendașii trebuiau să repare bunurile stricate și să construiască unele clădiri și bunuri pentru nevoile acesteia. Ei erau însărcinați prin contract ca din veniturile obținute să dea mânăstirii o parte din bunurile agricole, să perceapă taxe pentru băuturile desfăcute în cârciumi și pentru folosirea podului umblător pe care mânăstirea îl avea la trecerea peste râul Argeș și să restituie robii utilizați pentru muncile lor. Din contractele păstrate se poate constata că suprafețele cultivate cu cereale au crescut. De pildă, în anul 1832 arendașul grec Gheorghiadis cultiva circa 500 de pogoane de grâu și porumb, majoritatea produselor fiind exportate la Turtucaia unde acesta avea depozite de desfacere. Alți arendași creșteau un mare număr de bovine și ovine pentru export, cum a fost cazul lui Ion Palade arendaș din Macedonia, care exporta anual peste 1500 de capete vite în Serbia.

Ocupația străină nu a ocolit nici Mânăstirea Negoiești în prima jumătate a secolului al XIX-lea. Astfel, rușii au ocupat-o în trei rânduri (1802-1806; 1811-1812; 1853-1856) având aici un comandant ce se ocupa cu dirijarea transporturilor, în alte perioade pe aici au trecut turcii (care au înaintat spre București în timpul răscoalei din 1821, iar în 1822 se retrăgeau spre Turtucaia cu un mare număr de prizonieri provenind din armata eteristă), iar apoi austriecii care în anii 1851-1852 au staționat aici cu efective mari intenționând la un moment dat să intre în Peninsula Balcanică.

Potrivit legii de secularizare a averilor mânăstirești, din anul 1863 Mânăstirea Negoiești devine biserică mireană. Bunurile sale importante, moșiile și celelalte terenuri trec în posesia statului. S-a păstrat de altfel și inventarul acestor bunuri ce a fost întocmit de către Mitropolia țării Românești cu sfatul sătesc din Negoiești cunoscându-se în amănunțime toate bunurile ce au intrat în posesia statului. Iată ce arată procesul verbal întocmit în iulie 1864: biserica propriu-zisă este în bună stare, fiind reparată de curând, nefiind nevoie de îmbunătățiri. Se făcea doar observația că în unele locuri acoperișul este spart și este nevoie de unele mici reparații. Casele egumenești erau în stare bună, putând asigura adăpostirea pe o perioadă de timp a circa 25 de persoane. Clopotnița era într-o stare corespunzătoare, iar zidul împrejmuitor necesita reparații. La finele procesului verbal semnat de ambele părți se făcea precizarea că bunurile religioase găsite în plus au fost împărțite bisericilor din satele învecinate, iar restul inventarului a fost luat în primire de către sfatul comunal. Totodată se arată că pentru desfășurarea slujbelor mai rămăsese un preot (Dragomir), restul egumenilor și călugărilor plecând la alte mânăstiri din țară (unii la Căldărușani și alții la Snagov). În documentele de arhivă păstrate din intervalul anilor 1861-1865 se găsesc și informații referitoare la refacerea picturii acesteia. Se face precizarea că această lucrare a fost realizată de pictorul Constantin Lecca și a fost executată în două etape. În prima fază au fost întocmite proiectele și schițele, iar în a doua fază s-a executat lucrarea propriu-zisă (ce a durat circa 18 luni). Plata pictorului s-a făcut de către Ministerul Instrucțiunilor și Cultelor și a costat 48500 lei.

Tot din anul 1865 există și o descriere a Mânăstirii Negoiești făcută de maiorul Ioan Papazoglu, care alcătuia în acel an un repertoriu geografic al județelor din Muntenia. Iată ce spune acest cartograf militar despre Mânăstirea Negoiești: ”biserica are formă neregulată și o înălțime de aproape 9 metri; ea este acoperită cu șindrilă, iar în interior este pardosită cu cărămidă roșie. În imediata apropiere se găsesc mai multe încăperi egumenești prevăzute cu pivnițe ce pot asigura depozitarea în bune condiții a proviziilor necesare aprovizionării clericilor care slujesc mânăstirea.” În concluzie se făcea precizarea că această mânăstire a fost construită în timpul lui Matei Basarab. Acesta i-a donat mai multe moșii, robi țigani, obiecte și odoare prețioase. În concluzie, pe baza documentelor arătate mai sus, putem conchide că în decursul existenței sale Mânăstirea Negoiești cunoaște 3 faze:

a. prima fază cuprinde intervalul 1649-1718, când viața și activitatea călugărilor s-a desfășurat în liniște. Acum este perioada acumulărilor când după ce a fost închinată la Muntele Athos mânăstirea a primit o serie de bunuri și moșii care o situau printre cele mai bogate din țara Românească. În privința suprafețelor obținute ea deținea cele mai întinse terenuri din țara Românească. Majoritatea acestor bunuri au fost valorificate atât pentru nevoile sale cât și pentru nevoile Mitropoliei țării Românești și Epitropiei Sfântului Mormânt.

b. a doua fază cuprinde perioada 1719-1823 când ea devine ținta atacurilor otomane, care culminează practic cu încetarea activității, egumenii și călugării fiind nevoiți să părăsească in corpore mânăstirea. Tot acum se constată și o intensificare a proceselor de judecată intentate de proprietarii moșiilor învecinate care căutau să încalce terenurile mânăstirii și să distrugă vechile hotărnicii.

c. a treia fază cuprinde perioada 1823-1863 când viața de aici va cunoaște o perioadă de redresare prin refacerea aproape în totalitate a bisericii și încăperilor egumenești, răstimp în care ea primește pentru o perioadă scurtă de timp și alte destinații decât cea inițială de așezământ monahal.

Știrile și informațiile păstrate pentru această perioadă ne arată pe de o parte că deși a existat și s-a confruntat cu lipsa unor egumeni gospodari, ea nu a dispus de un personal de pază din moment ce a fost jefuită deseori de către otomani. Mai multe probleme au existat și cu moșiile, fiind nevoie de efectuarea mai multor hotărnicii pentru stabilirea exactă a terenurilor acestora.

În afară de cele prezentate trebuie să arătăm că în actualul stadiu al cercetării nu s-au putut elucida pentru această perioadă următoarele probleme:

1. cine au fost meșterii care au ridicat construcția;

2. cine au fost pictorii și ce picturi religioase s-au realizat;

3. ce venituri și cheltuieli a avut ea în această perioadă;

4. ce materiale și obiecte religioase au primit de la Muntele Athos;

5. cum au fost egumenii care au condus-o și ce lucruri au rezolvat ei în perioada respectivă. De asemenea, după anul 1800 documentele care s-au păstrat nu ne oferă informații că aici s-ar fi întâmplat ceva în anii 1821, 1848, 1859, deși egumenii mânăstirii au fost somați să informeze forurile ierarhice bisericești asupra evenimentelor din zonă.

CAPITOLUL III

Biserica Negoiești (1865 – 1938)

După secularizarea averilor mânăstirești lăcașul de cult din satul Negoiești devine biserică mireană cu hramul Sfinții Voievozi. În locul egumenilor și călugărilor rămâne să păstorească un preot în persoana lui Damaschin care oficia slujbele religioase în biserică.

Începând din anul 1867 până în 1896 asupra stării bisericii Negoiești s-au păstrat mai multe acte și documente ale timpului. O parte din ele s-a păstrat în fondul de arhivă al primăriei Negoiești, altele la Ministerul Instrucțiunii Publice și Cultelor, altele la Comisia Monumentelor Istorice, cât și în fondul de arhivă creat de parohia Oltenița.

Cele mai multe reclamații au fost întocmite de preoții bisericii Negoiești și ele erau adresate organelor ierarhice bisericești. Ei prezentau starea deplorabilă a bisericii, cerând luarea de măsuri pentru repararea acestui locaș de cult. Este adevărat că unele reclamații au avut efectul scontat, biserica primind ajutorul material și financiar necesar efectuării unor reparații. Astfel, în anul 1867 aici vor fi făcute unele remedieri interioare și exterioare. Tot ca urmare a acestor demersuri biserica a fost și ea împroprietărită cu 15 pogoane de teren pentru nevoile sale. Alte fonduri bănești au fost acordate și pentru procurarea unor cărți religioase și obiecte pentru practicarea cultului. Ca urmare a ajutoarelor primite în intervalul anilor 1868-1874 biserica din Negoiești era cotată ca una din cele mai dotate și căutate biserici din fosta plasă Oltenița a județului Ilfov.

În urma înființării în anul 1884 a Comisiei Monumentelor Istorice, se va lua măsura întocmirii unei evidențe centralizate a tuturor bunurilor susceptibile de a fi declarate bunuri cu caracter istoric. Astfel, cu ajutorul prefecturii județului Ilfov în toamna anului 1886 a fost alcătuită o asemenea evidență cu bunurile istorice aflate în cuprinsul acestui județ. Mânăstirea Negoiești ocupa un loc aparte fiind considerată unul din obiectivele istorice de mare interes pentru istoria județului. Iată ce se preciza despre acest așezământreligios: ”mânăstirea a fost construită de Matei Basarab și a fost ctitorită de soția sa Elena fiind terminată în anul 1649 așa cum scrie în pisania de la intrare scrisă în limba slavonă. Mânăstirea a fost distrusă de turci la mijlocul secolului al XVIII-lea având acum încăperile egumenești și zidul împrejmuitor într-o ruină totală. Biserica a fost zugrăvită în interior în perioada 1850-1854, dar din cauza unor acoperișuri sparte o parte din apă s-a scurs pe pereți afectând aproape în întregime o parte din ziduri. Picturile remediate în această perioadă au fost făcute pe zidurile albe care mai păstrau în unele locuri urmele vechilor picturi distruse de turci și acoperite cu var”. În final se cereau fonduri pentru repararea în totalitate a acestui monument istoric, despre care se spunea că este unul din cele mai vechi din Ilfov.

Probabil că cele prezentate mai sus vor relua cele prezentate anterior despre mânăstire datorită mărturiilor orale care circulau privind trecutul istoric al acestui locaș de cult, dar un singur lucru este cert: atunci mânăstirea era mai mult ruinată și se impunea refacerea ei în întregime.

Aspectul general al fostei mânăstiri este prezentat și în cele două lucrări ale lui Nicolae Iorga: ”Drumuri și orașe din România” și ”Istoria Bisericii Românești”, ambele scrise la sfârșitul secolului al XIX-lea. În prima lucrare se arată: ”în drum de la București spre Oltenița pe malul râului Argeș se zăresc din depărtare ruinele unei mânăstiri mărețe ridicată de către Matei Basarab și de soția sa Elena în al cincilea deceniu al veacului al XVII-lea. Probabil că această mânăstire a fost începută de un alt boier, deoarece acest obicei era practicat de Matei Basarab, care a mai terminat și alte biserici începute de alți boieri (cum a fost cea din Slobozia și din Plătărești), pe care le-a înzestrat cu moșii, țigani robi și terenuri de vie”. Nicolae Iorga pomenește și despre inscripția aflată la intrarea în biserică, arătând că în curtea bisericii se găseau mai multe cruci de pomenire pentru unii preoți sau egumeni care au slujit acolo. Astfel, pomenește despre existența unei cruci din secolul al XVIII-lea în posesia preotului Gheorghe (mort după cum se pare în jurul anului 1675) cât și a altor preoți morți mult mai târziu. Concluzia lui Nicolae Iorga în această lucrare: ”mânăstirea a fost o ctitorie a lui Matei Basarab, ridicată în stil religios ortodox, cu o arhitectură specifică secolului al XVII-lea, în care predominau elemente ale artei bizantine”.

O descriere mai amănunțită a Mânăstirii Negoiești o face Nicolae Iorga în a doua lucrare. ”Matei Basarab, mare ctitor de biserici și mânăstiri a ridicat în satul Negoiești ce se află în apropiere de Oltenița o mânăstire frumoasă prevăzută cu cele necesare pentru a asigura un trai bun egumenilorși călugărilor greci sau români. Biserica, apropiată ca stil cu alte biserici construite în timpul lui Matei, a fost zugrăvită în interior, dar picturile sale au fost distruse de atacurile turcești care aveau oroare la tot ce era creștin. Picturile făcute după anul 1850 nu erau de cea mai bună calitate, lucru ce face să ne îndoim de valoarea meșterilor care le-au executat”.

În lucrarea lui Vasile Drăghiceanu intitulată ”Mânăstiri și biserici din județul Ilfov” scrisă în prima jumătate a acestui secol se fac o serie de precizări asupra acestei mânăstiri, arătând că incinta acesteia avea forma unui patrulater neregulat, intrarea făcându-se pe sub turla clopotniței, care era așezată în partea opusă șoselei București-Oltenița. În stânga intrării se aflau casele egumenești, iar în mijloc era amplasată biserica”. Autorul arată că zidurile bisericii aveau o înălțime ce depășea 5m și o grosime de aproape 1m, ele fiind construite din cărămidă și acoperite cu șindrilă. Drăghiceanu preciza că acest locaș este mult schimbat, refăcându-i-se turlele, modificându-se fațada, mărindu-i-se ferestrele de la cele 6 încăperi, aducându-i-se și alte modificări interioare. Autorul preciza că majoritatea acestor schimbări s-au efectuat în intervalul 1850-1854 când Mitropolia țării Românești ajutată de Epitropia Sfântului Mormânt au efectuat reparațiile acesteia în vederea utilizării ei pentru adăpostirea unor nevoiași sau alienați mintal. Se face precizarea că între anii 1838-1853 au fost adăpostiți aici ”scrântiți de minte” adunați de Agia Poliției București care ajunsese să trimită aici peste 80 de persoane din aria sa de activitate. Se menționa că aducerea a 14 călugărițe în anul 1854 de la mânăstirea Cașin a contribuit la amenajarea interioară a mânăstirii cât și a terenurilor din apropiere. Ele erau utilizate pentru cultivarea terenurilor de legume, iar heleșteul din apropiere a devenit din nou rentabil.

O ultimă însemnare asupra fostei Mânăstiri Negoiești datează din anul 1938, când revista Biserica Ortodoxă Română publică un interesant articol despre vechile mânăstiri aflate în imediata apropiere a capitalei țării, București. Este interesant de remarcat că în acest articol se dau o serie de elemente noi referitoare la această mânăstire. În primul rând sunt făcute cunoscute publicului două inscripții grecești ce fuseseră găsite atunci în imediata apropiere a bisericii. Este vorba de două cruci de pomenire scrise în limba greacă care aminteau probabil de înmormântarea în curtea bisericii a doi egumeni de origine greacă care au murit pe meleagurile ilfovene. De asemenea, este prezentat pentru prima dată un catastif al veniturilor mânăstirii din anul 1820 în care se arată că aceasta obținea din arenda celor trei moșii sume foarte mari. Paralel cu veniturile obținute se mai percepeau bani de la vânzarea celor 5 cârciumi a băuturilor ce proveneau din viile mânăstirii. Se obțineau venituri și de la podul umblător cu care se traversa râul Argeș. Mânăstirea ajunsese să exporte anual circa 300 bolovani de sare (pe care o obținuse prin milă domnească de la Constantin Brâncoveanu), obținând un venit de circa 4000 de aspri pe an. Venituri mari mai aduceau mânăstirii și școala particulară care funcționa aici din anul 1814. De altfel, acesta este singurul catastif al veniturilor mânăstirii care sa păstrat până în zilele noastre.

Tot în acest articol se face precizarea că în intervalul 1863-1894 biserica din Negoiești a cunoscut mai multe reparații. Se arată că în anul 1864 reparațiile au afectat în mod deosebit partea exterioară a bisericii (acoperișul) iar cele din anii 1876 și 1894 s-au referit la înlocuirea lemnăriei putrede, modificarea altarului și la înlocuirea unor bunuri religioase.

După anul 1900 demersurile pentru repararea bisericii din Negoiești au fost mult rărite. Starea de ruină a zidurilor mânăstirii, a caselor egumenești și a lăcașului preopriu-zis devine tot mai evidentă, astfel că după anii 1934, 1935 aici nu se mai desfășoară nici un fel de activitate religioasă.

În anul 1938 Prefectura Județului Ilfov comunica Ministerului de Interne și Ministerului Culturii Naționale că monumentul istoric care a existat în localitatea Negoiești este într-o stare de ruină totală, fiind nevoie de reparații durabile pentru refacerea în întregime a ansamblului arhitectonic al vechiului așezământ bisericesc care a existat aici.

După anul 1950 au început să fie efectuate aici o serie de cercetări topografice și arheologice pentru a elucida evoluția acestei mânăstiri. Din păcate ele nu s-au finalizat nici în zilele noastre. Este necesar ca aceste cercetări să soluționeze următoarele probleme pentru a se elucida în întregime despre această localitate. Principalele probleme la care ar trebui să răspundă cercetarea istorică în prezent sunt:

- dacă localitatea Negoiești este atestată documentar din anul 1526 și documentele arată că ea există dinaintea atestării documentare, de ce nu s-au găsit urme arheologice care să confirme că această așezare este mult mai veche. Probabil că sunt două variante: ori nu s-au păstrat asemenea dovezi, ori așezarea propriu-zisă s-a strămutat în alt loc din cauza altor evenimente care nu pot fi cunoscute.

- dacă s-a păstrat documentul din anul 1624 când se pomenește despre slugerul Stanciu, care ar fi ridicat această mânăstire în timpul lui Radu Șerban, trebuie soluționată problema fundației bisericii; oare aceasta a fost construită într-o primă etapă de către boierul amintit și a fost abandonată fiind finalizată în timpul domniei lui Matei Basarab?

- trebuie lămurită problema legată de cei care au asigurat zugrăvirea interioară a bisericii; dacă aceștia erau pictori români sau străini. La fel nu se cunoaște nici numele celor care au construit acest locaș de cult.

- pentru perioada medievală și modernă trebuie elucidate o sderie de evenimente din viața acesteia. Astăzi nu se cunoaște ce activitate au desfășurat egumenii și călugării mânăstirii după anul 1650 până în 1780, cine au fost aceștia și ce rezultate s-au obținut prin exploatarea terenurilor și averii mânăstirii în acest interval.

- se cunoaște foarte puțin despre perioada în care mânăstirea a devenit loc de deținere a alienaților mintal și care au fost cauzele care au determinat retragerea acestora din incinta mânăstirii.

- nu se cunoaște în prezent cu claritate evoluția bisericii după anul 1864, când s-a luat decizia de a nu se mai susține, slujbe religioase și anul când ea ajunsese în stare de ruină totală.

- trebuie elucidată, de asemenea, problema legată de perioada când ea a fost ținta atacurilor străine, ce s-a urmărit prin distrugerea ei, atât în timpul ocupației din secolele XVIII și XIX, dar și din actualul secol.

În concluzie, cercetările arheologice și documentare trebuie să continue pentru cunoașterea în întregime a trecutului istoric al acestei mânăstiri. De altfel, până în prezent nu există nici o lucrare documentată despre istoricul acesteia, lucrările disparate existente până în prezent preluând unele date și informații din alte surse, fără a elucida cele mai semnificative probleme ale evoluției mânăstirii.

Așadar, cercetările care vor fi efectuate pe parcurs, cât și alte dovezi documentare care vor fi cercetate vor căuta să elucideze aceste probleme mai puțin cunoscute din istoria satului și Mânăstirii Negoiești, pentru a reuși cunoașterea în totalitate a trecutului acestui vechi monument istoric aflat în actualul județ Călărași.

---